Playdate in Canada

Playdate in Canada

Cati a inceput scoala in plina pandemie si ma bucur ca a fost asa. Si ca nu era ea in plina scoala la inceputul pandemiei, asta vreau sa zic. In felul acesta a putut merge la scoala, si intra in ea, chiar daca eu nu. Cati mai are o luna si termina anul, iar eu habar n-am cum arata scoala ei pe interior, iar colegii i-i stiam, pana ieri, din poze. A adus acasa o poza cu toti, i-a pus intr-un scrap book si a inceput sa mi-i recite pe nume. Nu m-a lasat pana nu i-am invatat si eu pe de rost. Asa se face ca ieri, cand am mers la un playdate organizat de parintii prietenei ei cele mai bune, acasa la ei, eu ii stiam pe toti. Am avut insa ocazia in sfarsit sa le cunosc si parintii. Si sa ma distrez cu ei. La un moment dat erau acolo doua playdate-uri. Unul al copiilor, de care nu mai interesa pe nimeni, intrasera ca soriceii si prin casa, si peste tot, iar celalalt al parintilor, de care, de asemenea, nu mai interesa pe nimeni 🤣.

Ce e foarte tare in Canada e ca la playdate-urile astea faptul ca esti din alta tara, nu te stinghereste. Nu esti in centrul atentiei, sau in marginea ei, din motivul asta. Pentru ca toti suntem la fel. Toti venim din alta tara, iar Canada pe noi ne uneste, nu ne deosebeste. Asa ar trebui sa fie oriunde, sa nu fie un lucru pe care eu sa il observ, dar cu totii stim ca nu e intotdeuana cazul. Si spun asta din proprie experienta. Studenta fiind, eram cu o bursa in Franta, si am mers la o petrecere de francezi. Atunci am aflat prima data de Gateau Royal, prajitura aia in care e ascuns un ban. Eu eram acolo un fel de maimuta, dar nu ca veneam dintr-o tara bananiera, nu in sensul asta, ci una cu care voia toata lumea sa isi faca poze. Vorbesc metaforic, dar ideea e ca nu eram ca ei si ei ma faceau sa ma simt asa. Nu sa ma simt prost, dimpotriva, ca sa ma simt bine, ma bagau in seama prea mult. Si tot aia e. In Canada nu baga nimeni pe nimeni in seama, cel multi te poti baga singur in seama si nici asta nu va observa nimeni. Sau chiar daca observa, asa cum si eu am observat, ca toti avem accente dubioase, nu e un lucru care ne diferentiaza, dimpotriva, ne face la fel 😉

Cat despre copii, ei au fost motivul, transformat in pretextul 😂, pentru care ne-am intalnit. A venit o profesoara de arta ca sa ii puna, in buna practica contemporana, sa faca ce vor, asa incat nu era neaparat nevoie si de ea, dar macar i-a mai supravegheat cat parintii au discutat. Au mancat pizza si inghetata, s-au alergat, si-i multumim vremii ca a ajutat. Cand am intrat in curte, Cati se tinea de piciorul meu, nu mai scapam de ea. Cand sa plecam, ar fi scapat ea cu bucurie de mine, doar sa mai stea ☺️

%d blogeri au apreciat: