Stiu ca am mai scris despre asta, dar prea putin fata de cate ori mi se intampla. Ieri am fost iar la job si nu-mi venea sa mai plec acasa. Are Cati o carte, chiar de Robert Munsch, despre o fetita careia atat de mult ii placea la scoala ca se ascundea pe sub banca pana plecau toti, se stingeau becurile si se incuiau usile, doar ca sa isi petreaca si noaptea in clasa. Si ca si cum asta nu ar fi fost de-ajuns, voia sa se duca si-n weekend. Robert Munsch e renumit ca si-a scris cartile inspirat fiind de niste tembeli reali, ca toate personajele, cum zicea si nenea de la teatru, sunt cam “bananas”, dar sa fiu de nu zici ca pentru cartea asta l-am inspirat eu. Atata doar ca mie imi place la job, nu la scoala. In rest, nicio diferenta. Nu ma refer la job in sine, desi vine la pachet, ci la biroul meu. E periculos ce zic, dar ieri era aproape 5:00, venea masina sa ma ia acasa si eu ma gandeam ca as mai putea sta inca 8 ore. Muncisem toata ziua la foc automat, dar nu eram obosita deloc, ci ma incalzisem abia. Ascultasem si vreo trei podcasturi intre timp, atat cat sa-mi fac viata si mai frumoasa, singura mea neplacere era ca mi se termina programul de lucru. Intr-un moment din acesta de euforie, i-am trimis un mesaj lui Bobi in care ii ziceam, pe scurt, fix ce va zic si voua sus. Iar el ce credeti ca-mi raspunde?!

Deci, nu sunt singura banana. Singura care nu e banana din casa e Cati ca zilele trecute o auzeam vorbind cu Bobi prin bucatarie. O intreba tac-su daca ii place la scoala si i-a zis ca nu prea, dar e ok. Ei, in schimb, ii place acasa, in masura in care ne place noua la job, dar asta nu se pune. O explicatie ar putea fi ca toata casa noastra arata ca in cartea lui Robert Munsch, Too much stuff. Daca imi ridic ochii din telefonul pe care tastez acum, in imediata apropiere din camera, vad in fata mea o soseta intoarsa pe dos si desperecheata, ghiozdanul cu care ne-am intors ieri de la library, din care se scurg pe jos carti pana in dormitor, o tableta cu curu’n sus, prosopul cu care s-a sters ieri, mototolit si la vreo doi metri de usa de la baie, o numaratoare, ah, uite si soseta cealalta, geaca de care s-a dezbracat in fata televizorului, vreo 50 de creioane colorate pe langa cutia din care au fost cacate, un fes, din care doar motul iese de sub pat, iar eu tocmai ma simt ca in cartea lui Robert Munsch pe care i-am citit-o aseara. “Deep, deep snow”, doar ca eu tocmai am cazut la fundul unei gramezi de haine de pe pat, nu in zapada, ca personajele cartii. Eu zic ca Robert Munsch ar putea face o poveste si dupa noi. Runaway!!!!!

%d blogeri au apreciat: