Viata continua, dar in amandoua partile

Razboaie au mai fost si vor mai fi. Sper ­čÖä. O zic asa cinic, ca daca se da c-o nucleara, nu va mai fi nimic. Prin urmare, stiu cu ce se mananca razboiul. Atunci cand nu-l traiesti, ma refer. Am citit prin carti, am vazut filme, am luat note mari la ora de istorie. Am luat si palme la ora de istorie. Dar ceea ce e nou pentru mine, pentru ca toate cartile, filmele si manualele scolare nu pot bate viata, e un sentiment foarte apasator de tristete pe care il traiesc de cateva zile. Nu e anxietate, nu e frica, nu e o tristete care vine din ceva ce mi se intampla sau mi se va intampla personal, ba as zice ca ratiunea ar trebui sa ma ajute in sensul asta, ca traiesc departe de conflict si si in eventualitatea unei escaladari mondiale, tot departe as fi, dar nu ma ajuta. Nu e nici depresie. Adica tristete din aia fara motiv. Ca-i stiu motivul. E rusinea, dezamagirea, sau poate trezirea la realitate, fata de degradarea umana in general. Chiar daca vine de la 15,000 de kilometri, lupta parca se da in mine. Cat de jos poate ajunge omul, ce animal poate fi. Simt tristetea asta in stomac si am inceput sa oftez mult. Organismul meu deja o simte ca pe o boala si vrea sa o scoata afara. Parca nimic din ce fac nu mai are sens. Chiar imi rezervasem niste iesiri in weekend cu copilul, dar nu mai am nicio tragere de inima. In acelasi timp ma scutur si-mi zic ca totusi copilul asta merita mai multa atentie. O strang in brate si ma bucur ca pot s-o fac. Dar chiar daca ma bucur, asta nu ma ajuta sa fiu mai putin trista. Nu ma bucur ca eu imi pot strange copilul in brate si altii nu mai pot, nu asta simt, ci neputinta si parere de rau ca lucrurile astea se intampla si ca eu nu pot face nimic sa schimb situatia. Chiar daca viata mea aici continua, continua si acolo, iar asta e foarte apasator!

%d blogeri au apreciat: