Meniu Acasă

Cu sinceritate, despre emigrare

Citesc acum o carte, un jurnal, de fapt, al unei romance plecate la munca in Italia. “Cirese amare”, de Liliana Nechita. Am si eu neamuri in Italia, prieteni si cunostinte, si cu toate astea, mi-a trebuit o carte ca sa ma gandesc la ei. Tot cartea asta m-a facut sa inteleg si de ce. Femeia a plecat ca ramasese fara serviciu in Romania si ajunsese la disperare cu datoriile. Era dintre cei care au plecat peste hotare ca sa le ia copiilor de imbracat si, eventual, sa mai faca o camera. N-au plecat ca sa ramana. Asta creand si un anumit mindset, ca nu stiu cum sa-i zic altfel in romaneste. Ei, practic, s-au rupt de locurile lor, au fost mai degraba alungati decat plecati de buna voie. Si cand pleci asa, nu-ti doresti altceva decat…sa te intorci. Si te porti ca atare. Cartea a inceput ca o miorlaiala penibila. Ceva de genul: “Viata emigrantului e o moarte lenta pe dinauntru. Trupul tau poate fi oriunde, in Italia, in ceturile Angliei, pe campiile Spaniei, mainile culeg sau sterg, spatele se incovoaie, dar, odata ce ti-ai lasat sufletul acasa, inauntru e moartea”. Mi-am dat ochii peste cap si la un moment dat am si vrut a o inchide, dar, din fericire, am sarit peste. Pentru ca doar mai tarziu am inteles ca femeia aia mi se destainuia, iar daca era in fata mea si-mi spunea asta, nu mi-as fi dat ochii peste cap, poate mi-ar fi dat in lacrimi. Si nu as fi inchis-o, ca pe carte, ci poate as fi strans-o in brate. Desi inconjurata de atatia oameni plecati, n-am avut niciodata ocazia sa strang pe nimeni in brate pentru ca oamenii se feresc sa spuna adevarul. Se feresc de ochii aia dati peste cap, creand astfel un cerc vicios, care ne indeparteaza unii de altii. Si de adevar. Pana apar carti ca acestea care ni-l pun in brate si ne lasa sa ne descurcam cu el. Cartea aceasta, inainte de a fi orice, e o lectie de sinceritate. Femeia isi descrie experienta emigrarii, gandurile si trairile, asa cum sunt ele. Ale ei. Nu ale mele. De aceea, eu n-am voie sa le judec. Nu am de ce le trece prin filtrul meu, ca filtrul meu, ca la Instagram, nu le face mai adevarate. Dimpotriva. Infrumuseteaza, dar sfrunteaza. Povestea altora nu trebuie sa semene cu a mea ca sa fie validata. Asta e o chestie de care am devenit constienta de curand si pe care inca o invat. Iar cartea asta m-a ajutat foarte mult in procesul asta.

Femeia aceasta e foarte lucida si intelege exact cum stau lucrurile. Nu incearca sa le romanteze, ultima ei intentie cu cartea aceasta fiind a scoate un roman din ea. Ea sterge mosnegi la fund si cunoaste multe alte romance care fac acelasi lucru, sau, mai rau, nu-i sterge, dar li-l intretine, cum si ei le intretin. Nu le tin companie, ci le intretin compania. Dar care se vor duce apoi in tara si se vor lauda cu viata lor buna din Italia. Avand astfel cel mai mare succes pe care si-l poate dori un roman adevarat. Acela de a parea de succes.

Si inca un lucru la care nu m-am gandit niciodata. Din aceleasi motive. Cu totii stiam de violurile romanilor, dar nu si de cele ale romancelor. Multe dintre cele care lucrau in casa lor fiind obligate sa intretina si relatii sexuale cu stapanii. Cu totii stiam de saracia romanilor, dar nu si de “saracia” italienilor care le numarau imbucaturile de paine, inclusiv pe cele luate din banii lor. Prin urmare, cei mai multi au plecat intra-adevar din tara cu gand sa se intoarca, dar nici n-au gasit acolo motive sa ramana.

PS: Canada nu este Italia. QED. Caci la fel cum lucrurile nasoale sunt adevarate si cele bune sunt la fel. Atunci cand sunt spuse…si ascultate…cu sinceritate.

Categorii:Jurnal

Francisca

10 răspunsuri

  1. Nu cred ca are vreo importanta motivul pentru care am plecat din Romania, ca reper de atasament emotional de tara aia. Nimeni nu a plecat de prea mult bine de acolo, insa e drept ca majoritatea au fugit de foame si saracie. Dar emotionalul, asta n-are treaba cu motivul fugii.
    Am intilnit aici romani plecati de n’spe mii de ani din situatii bune din Romania, veniti aici la situatii si mai bune, gen directori si CEO, dar care miorlaie si suspina dupa Romania, vorbesc cu rudele in fiecare zi, dar in fiecare zi pe Skipe ca altfel trag sa moara de atita dor, si negresit in fiecare vara isi fac vacantele in Romania, pentru ca … dor de Romania. Si astia nu-s unu-doi, exceptii, ci majoritatea romanilor pe care i-am intilnit aici ( amarasteni siau bine situati, insa la fel de debili emotionali sunt toti ). Am ajuns la concluzia ca foarte putini dintre emigranti reusesc sa-si scoata Romanika din cap, de parca ar fi buricul Pamintului, sau ceva in tara aia.

    1. Am stat si m-am gandit un pic la asta si am ajuns la concluzia ca motivul plecarii are totusi ceva legatura cu dorul asta bolnavicios de tara. Uite, patronii firmei la care lucrez eu sunt englezi. Imigranti englezi. Si ei deci si-au parasit tara, dar nu de saracie. Dimpotriva. Au gasit in Canada o oportunitate de business mai buna. Prin urmare, ei nu se gandesc la tara lor cu jindul ala cu care se gandesc romanii. Se duc in Anglia oricand vor, Anglia e in continuare tara lor, nu le-a luat nimeni asta, in orice caz, nu au atitudinea aia patetica a romanilor vizavi de tara din care provin. Si asta cred ca vine din faptul ca pentru noi a fost mai mult o ruptura, am plecat mai mult de nevoie decat de buna voie. Chiar daca unora le place sa creada ca au fost mai putin saraci decat altii. E adevarat ca eu n-am plecat ca n-aveam bani cu ce ma imbraca. Ba eu si acolo ma imbracam numai de la mol :)). Dar n-am plecat nici businessmena, sa fim seriosi.

  2. Indiferent din ce motiv pleci din tara natala, tot ca pe o ruptura o resimti. E o dezradacinare oricum ai da-o. Si romanii se pot intoarce oricind in tara lor, la fel ca si englezii si chiar o fac mult mai des decit strainii emigrati aici.
    Cred ca debilitatea emotionala de care dau dovada romanii, tine de structura lor sufleteasca si cam atit. N-am vazut nici o natie de imigranti, inclusiv aia din tarile mai sarace decit Romania, sa jeleasca si sa se dea cu curu’ de pamint ca romanii, ca mvai tarisoare lor, vai-vai, mamicuta si rudele lor sunt departe si ei se usuca de dor si nu mai pot trai fara ei ! Atita drama quinn am vazut prin comunitatea romaneasca incit am ajuns sa suspectez ca e teatru si dramoleta ( fata de ochii lumii si fata de ei insisi in primul rind ).

    1. Si uite asa ii judeci tu pe altii dupa capacitatea/ incapacitatea sentimentala personala . Ma stiti foarte bine , nu am doruri , nu sufar . M-am dus in tara odata in 13 ani si aia la nunta fii-cei mele . Dar asta nu inseamna ca nu ii inteleg pe ceilalti . Pur si simplu nu suntem la fel , nu iubim aceleasi lucruri ,nu suferim dupa aceleasi calapoade . Punct.
      Cat despre apartenenta la radacini nu suntem cei mai cei … sa ii vezi pe italieni, greci , rusi , polonezi , indieni ….ca sa enumar doar ce imi vine in minte acum . Romanii sunt mici copii .

      1. Elena, tu nu suferi si pentru ca ai toata familia aici. Cu totul alta situatia fata de tanti asta din carte care isi lasase copiii de liceu singuri acasa. Si pe langa ca era separata de familie, nici cine stie ce viata nu avea in Italia, ca sa simta ca merita cu adevarat sacrificiul acestei separari. E adevarat ca putea acum sa le trimita fetelor bani de mere. Mere, intelegi? Asta isi doreau fetele ei. Ea se sacrifica pentru a supravietui si problema ei mare era ca intelegea foarte bine asta.

      2. Inteleg perfect personajul din carte, cunosc chinul lor. Tatal lui Robert a ales sa munceasca in Italia de cand avea el cred 6 ani . Si le-a fost greu . Stiu multe povesti .
        Dar eu nu am acel gen de atasament . Iubesc multe lucruri legate de Roo dar nu am acel dor-durere . Asta nu inseamna ca el nu exista. Real . Dar e prezent la multe natiuni , in masura mult mai mare decat la ai nostri .

  3. Parerea mea este ca noi am fost programati de mici sa fim nationalisti si xenofobi. Scoala ne-a trecut prin poezii patriotice si compuneri despre cit e de frumoasa tara noastra in fiecare an. Mi se pare mie sau fenomenul nationalist a luat si mai mare amploare in Romania? Dupa 20 de ani de Canada, parca mai multe obiecte artizanale primesc ca si cadou din Romania, inclusiv o brosa cu steagul romanesc 🙂 Asta e un motiv pentru care emigrarea poate fi grea, romanii sint crescuti cu convingerea ca nimic nu e ca batatura in care au crescut. Observ ca copiii mei n-au avut niciodata de scris esee care sa aduca osanale Canadei si totusi o respecta si o iubesc. Nu e legatura aia bolnavicioasa de dependenta de “glie”.

    1. Si asta, si inca un lucru pe care tot prin romanca asta din carte, l-am inteles. Noi, ca popor, am fost crescuti fara incredere in noi. Suntem umili, cu capul plecat, ne simtim mereu inferiori, iar in momentul in care suntem pusi in fata situatiei de a ne ridica, ne e greu si vrem mereu sa ne intoarcem in zona noastra de confort. Asa amarata si saraca si plina de lipsuri, e totusi cea in care nu trebuie sa ne luptam cu inferioritatea aia din noi si s-o invingem. E mai usor sa nu o facem. Ca e o lupta foarte grea, care ne epuizeaza. Dar cat de eliberatoare poate fi si ce om iesi din batalia asta!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s