Meniu Acasă

Algonquin Park – “paragina” la rang de arta!!!

Tin minte ca atunci cand abia emigrasem si inca umblam pe te miri unde sa ma adaptez, am primit de la o asociatie din asta de are rolul de a mangaia newcomer-ii pe cap, o brosura cu destinatiile turistice din Ontario. Si la lectia din ziua respectiva, tanti aia de statea in fata noastra, ca un far in necunoscutul canadian, ne-a vorbit despre Algonquin Park. Nu mai stiu ce zicea despre el, dar stiu cu ce am ramas eu in minte ani de zile apoi. Cu dorinta de-al vedea si eu macar o data pan’ sa mor. Nu a fost de-atunci niciodata o destinatie atat de departe ca sa ajunga moartea inaintea mea la el, dar uite ca nici eu nu am ajuns pana acum. Si nici acum nu am ajuns eu cat a ajuns el la mine. La doar jumatate de ora fiind de Muskoka home, am calcat in el din intamplare.

Si cu toate ca stiam de el de-atata vreme, tocmai mi-am dat seama ca nu stiam nimic despre el. Ca are 8,000 de km2, adica e mult mai mare decat toate orasele mari ale Romaniei la un loc, daca tot vreti o comparatie, ca are cam 1,500 de lacuri incorporate si vreo 1,200 de ape curgatoare, ca rutele lui pentru canoe se intind pe 2,000 de km, ca adaposteste o populatie de 4,500 de elani (moose), dar nu miile astea de detalii de wikipedia m-au surprins, ci organizarea lui ca destinatie turistica. Nu m-am asteptat sa fie asa. Nu m-am asteptat sa fie in vreun fel, de fapt, mi-l imaginam ca un parc. Mai mare, si poate mai frumos decat altele, dar, pana la urma, tot un parc, ca cele pe care le-am mai vazut. Mai frumos nu mi s-a parut neaparat, dar cu totul altfel, este.

Harta de mai sus ii descrie cel mai bine layout-ul turistic. Imaginati-va un șirag de perle, la gatul unei tari. Sau poate in jurul buricului, sau al gleznei, unde vi se pare mai sexy. E mai putin important unde il poarta, ca acum analizam colierul, nu organele statului. Șiragul, care este, de fapt, coridorul autostrazii 60, are 60 de kilometri de care sunt agățate, unul dupa altul, lacurile acestea pe care le-am numit eu perle si care marchează punctele turistice. Venind dinspre Muskoka intri in parc prin Poarta de Vest (West Gate), dupa care, urmărind harta, pe care o primesti la intrare, iar daca n-o primesti, o ceri, prima destinatie, intre bornele kilometrice 5 si 10, va fi Whiskey Rapids. Aici te opresti ca sa mergi pe jos. De ce ai face asta?! Pentru ca de aia vii la Algonquin Park. Atracția turistica in acest punct, chiar daca nu pe toti ii atrage ideea, este un trail de hiking de 2 kilometri de-a lungul râului. Pe care te mai poti întâlni si cu ursul, deci e posibil s-o iei si la fuga, nu doar la picior. Daca esti prea comod sa fi crezut vreodata ca de asta vii aici, atunci nu te opresti acolo, ci un pic mai departe, la Canoe Lake (il vedeti pe harta dupa Harewood Lookout), sa stai jos si sa bei un cappuccino cu scortisoara, la fereastra unui restaurant de unde se vad canoe-le plecând. Ca sa intelegeti care e faza cu canoe-le astea, am zis si mai sus, ca Algonquin Park are un traseu de 2,000 de kilometri numai pentru ele. Stiu om care a fost portaging pe acolo. Portaging in Algonquin e un fel de survival trip. Timp de o saptamana traversezi lacurile in canoe. Cand se termina unul, traversezi, cu barca pe cap, drumul pana la celalalt, pe-un umar, cărând cortul, in care dormi pe unde-apuci, iar pe celalalt, rucsacul, din care mananci, daca mai apuci. Cu privirea indreptata catre fereastra si gandurile catre acesti curajoși, amestecam eu in ceașca fierbinte cu cappuccino. Oftam si mai mestecam un pic. Mie-mi transpira fruntea numai gândindu-ma la ei si încercând sa-i inteleg. Mi-am sters insa sudoarea si ultima picatura de cafea rămasă pe ceașcă si de-acolo am plecat la Peck Lake. Il vedeti acolo pe harta la nr. 4, unde vedeti si un nene cu un băț in mana, adica un hiker, ceea ce urma sa devenim si noi pentru urmatoarele 2 ore, acesta fiind singurul traseu pe care ne-am aventurat. Am înconjurat lacul pe jos si asta a fost singurul moment cand mi-a fost ciuda pe aia cu bărcile in spinare, ca daca am fi avut si noi una, treceam lacul ala mai repede inainte si-napoi, ca de carat in spate, oricum am carat-o pe Cati. Ne-am oprit de multe ori sa ne adunam rasuflarile, dar si pietre de pe jos sa le-aruncam in balta, râsete si multe poze ca sa nu uitam niciodata cat de fericiti am fost.

Noi ne-am oprit acolo, prietenii nostri au plecat mai departe, pe trasee mai abrupte si mai lungi, de unde am facut cale-ntoarsa spre poarta de vest, desi ieșirea e, departe, pe cea de est, dupa oprirea, sau macar trecerea, prin toate punctele de atractie, acesta fiind modul ingenios si absolut uimitor al canadienilor de a face turism. Ridicând “paragina”, adica sălbăticia, la rang de arta. Chapeau!

Categorii:Jurnal

Francisca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: