Meniu Acasă

Un carusel de sentimente

Cand eram eu mica, nu cat Cati, dar nici nu mai stiu cat, atat cat sa-mi aduc aminte de vremurile alea, langa blocul unde locuiam cu parintii si fratii se sapase o groapa. Zic “se sapase”, asa impersonal, ca eu n-am vazut niciodata pe nimeni lucrand vreodata la ea, stiu doar ca se construia o posta. Probabil tot singura. Groapa aia a fost acolo dintotdeauna, cel putin in amintirile mele n-are inceput si nici sfarsit. M-am mutat cu ai mei la casa, cand aveam vreo 16 ani, si groapa am parasit-o cu aceeasi tristete cu care am parasit copiii din scara. E primul lucru care imi vine in minte cand imi aduc aminte de copilarie. Tot timpul am avut impresia ca am crescut in groapa. Era cat un crater de mare si veche cat sa-i creasca buruieni înalte pe la creste, buruieni din care noi ne faceam săbii cu care ne băteam sau corturi in care ne piteam. Singura chestie care sa te faca sa iti dai seama ca n-a căzut vreun meteorit acolo ci-i o depresiune facuta de mana omului erau niste tarusi înalți din fier care o populau ca niste mate prin interior, iar pe deasupra era traversată ca un pod de doua țevi groase, lipite una de alta. Probabil erau țevile de apa rece, pentru ca apa calda ne dadea doar la Paste, deci n-avea rost sa monteze țevi speciale pentru asta, iar gaze inca aveam de la butelie. Țevile alea erau scurtatura noastra spre magazinul de paine. Cand ne trimitea mama sa cumparam doua franzele nu ocoleam craterul, ci-l traversam. Fiecare trecere dincolo fiind inca o sansa data noua de-a ne rupe gâtul. Un singur ceas rau, o pisica neagra si-un picior gresit si mațele alea din fier ne puteau intra noua prin mate. Parintii nu ne lăsau. Imi aduc aminte ca ne tot ziceau “nu mai alergați pe țevi”. Dar nici nu ne opreau. Ala era terenul nostru de joaca. Era ceea ce azi copiii numesc playground. Caci nu doar traversam țevile fara nicio regula si fara nicio frica, dar ne aruncam de pe ele in cap, pe trambulinele pe care ni le faceam singuri din buruieni sau in gropi pe care ni le săpam singuri in groapa. Eram vreo 30 de copii in bloc si vreo 30 de blocuri in jur, toti copiii o traversau sau săreau in ea si n-a murit niciunul niciodata. Nici macar de vreun accident n-am auzit vreodata. Pe-atunci nu exista asa ceva. PRO TV-ul nu avea ce face in vremurile alea!

——-——————————

Acum cateva zile scriam ca mi-e teama tot timpul sa nu pățească ceva rau Catiusa, mai ales ca de vreo luna a intrat in “terrible two” si nu-i mai fac fata cu asa succes ca atunci cand statea pe spate. Pe de alta parte, nici nu vreau ca aceasta teama sa-mi afecteze datoria de parinte de-a nu creste un pampalau de copil. Nu as vrea ca frica mea excesivă sa-i îngrădească copilaria. Nu-mi doresc pentru ea o copilarie prin gropi, dar vreau sa-i fie fericita, asa cum a fost a mea. Si nu stiu cum sa împac chestiile astea doua mai bine. Ieri, de exemplu, Catiusa incepuse la un moment dat sa alerge de nebuna pe la zoo, de ziceai ca-i un animal scapat din cusca, si Bobi fugea dupa ea ca s-o opreasca. Cumva, in momentul ala, mi s-a parut gresit ce face, Bobi, nu Catiusa, si am strigat dupa el “las-o sa alerge!”. Dar nici n-am terminat bine se zis si Bobi sa-si ia mainile de pe ea, ca a si plonjat direct in nas de i-a dat sângele. Noroc ca era pe un podeț din lemn si n-a pățit nimic, ca daca era pe ciment isi facea ziua cu fata stâlcită. In momentul ala m-au apucat remușcările ca i-am zis lui Bobi sa n-o mai tina de mana, si pe Bobi nervii pe mine. Niste remușcări din alea atat de crunte pana au devenit si ele nervi pe mine. In momentul ala simteam cum imi curge ratarea prin vene, si prin ochi. Ma enervasem pe mine ca nu am fost in stare sa-mi dau seama cand e momentul si cand nu-i momentul, desi cred ca ce voiam de la mine era un fel de inspirație divina. Mie mi se pare ca viata unui parinte e un carusel de sentimente. Cand o bucurie din aia de te ridica la cer, cand o frica de te baga in pamant. Si acum ma intreb: cum faceau parintii dinainte cand, nefăcând nimic, ne fereau totusi de toate relele?!

C2F4F48F-2D3C-48CE-8ACA-351E1D53FE6B

Categorii:Jurnal

Fran

7 răspunsuri

  1. Parintii de dinainte nu ne fereau de toate relele, ci ne dresu sa ne ferim noi singuri. Cine avea suficienta minte se ferea, cine nu …avea noroc sau nu. La noi in sat in fiecare vara murea cite un copil, ba inecat, ba electrocutat, ba se ineca in cacatul din WC-ul din fundul curtii ( ca erau pentru adulti si aveau deschizatura enorma pentru fundulunui copil … alunecau si cadeau ). Nu se ostenea nimeni cu copiii, mai mureau din ei, dar nu era o tragedie, ca aveau acasa de rezerva, tot mai ramineau 2-3 in batatura, numai buni de pus la muncile cimpului. Cumva, ca la animale, tot la fel e sila romani ; fac copiii si mai mor din ei, mai rareste evolutia naturala si citiva tot supravietuiesc.
    Cit despre alergatul copiilor in public, nu stiu, dar nu e nimic mai deranjant decit copiii care alearga bezmetici in locuri care nu-s playground-ul din parc si incurca pe toata lumea adulta. De cite ori am ocazia prefer sa ” nu ii vad” si sa-si ia un genunchi in gura cu drag si cu ” mai veniti in calea mea „.

    1. Sa stii ca uneori e mai bine sa-si ia asa un genunchi in gura decat o gura de asfalt :)). Si pe mine ma enerveaza uneori, dar acum depinde si cat de „in public” e locul ala. Cati nu era ieri chiar in public, era pe afara, alerga in aer liber si toata lumea se asteapta ca la zoo sa fii multi copii care alearga. Asa ca daca stii ca te deranjeaza chestia asta mai bine nu te duci.

      In legatura cu ce ziceai de cum ne lasau parintii sa crestem ca animalele, chiar asa si e, dar chestia asta nu se intampla numai in Romania, ci peste tot in lume. Asa era (in)cultura inainte. E mai mult o cultura care tine de timp decat de spatiu.

      Am gasit dimineata un articol interesant despre chestia asta:
      https://www.psychologytoday.com/ca/blog/freedom-learn/201404/risky-play-why-children-love-it-and-need-it

  2. Mai bine un genunchi in gura decit o gura de asfalt ? Depinde peste cine dai … Manowar ii pindeste si le pune piedica …
    Nu, nu tota lumea se astepta ca la zoo sa fie copiii care alearga ! Eu ma astept ( se pare ca si altii ) ca in public sa nu imi alerge copiii printre picioare, ci sa mearga civilizat ca toti oamenii. Cam la fel cum toti ne asteptam ca in public, animalele sa fie tinute in lesa egal ca sunt periculose ori ba, nu lasate sa alerge libere printre oameni. Insa mi se pare absolut normal sa alerge copiii, in locuri special destinate pentru astfel de activtati ( parcuri, arene ), pe scurt, n locuri in care nu deranjeaza pe cei din jurul lor.

    Despre parintii care ne tratau ca pe animale, eu nu cred ca tine de incultura , ci de bun simt, de sensibilitatea interioara a fiecaruia. Crezi ca ai nevoie de n’spe mii de ani de scoala ca sa iti pese de propriul copil ? Eu zic ca nu ai nevoie de nici o ora de scoala. Pina si animalele se descurca mai bine cu asta si nu au scoala deloc. Oamenii doar dau din gura cit le pasa lor de copil si cum se sacrifica ei tra-la-la, insa realitate aii contrazice crunt pe majoritatea parintilor.

    1. Eu sunt 1000% convinsa ca Manowar nu face asta, chiar daca asa zice el. Daca n-as sti ca am dreptate nu i-as mai citi blogul.

      Copiii nu sunt oameni civilizati, nu inca, dar sunt oameni, nu animale. De aia merg (chiar daca alearga) printre oameni si nu in lesa. Pe mine m-ar ingrijora ingrozitor niste copii „civilizati” la 2 sau 3 ani. Nu zic ca trebuie sa darame si sa faca tambalau, departe de mine, dar copiii sunt copii. Si trebuie lasati sa fie copii. Ieri la zoo erau cam…mii de copii. Mii, fara nici cea mai mica exagerare. Deci, ba da, toata lumea se asteapta ca la zoo, in aer liber, copiii sa mai si alerge.

    2. Cand ziceam „cultura” ma refeream mai mult la felul cum era lumea atunci, ca de inteles, nici eu nu inteleg cum puteau sa fie asa. E adevarat ca pe atunci nu aveau un copil, ci cati dadea (si lua) Dumnezeu. Poate de aia, habar n-am.

  3. Deja problemele existențiale generate de această minune, numită Catiușa, zguduie din temelii turnul de fildeș existențial al fostei Francesca, iar actualul carusel de sentimente se va transforma in viitor într-un montagne russe tot mai înfricoșător, dar irezistibil în același timp.
    Am crescut la tară de pe la 4 ani am prins vremea satelor neelectrificate iar cooperativizarea încă nu se încheiase peste tot. Copii nu erau dădăciți prea mult de părinți, se dădeau sfaturi puține dar clare și bine subliniate, de o palmă, o nuia sau o curea, care, chiar dacă nu-ți erau adresate ție, le percepeai personal, deși cel care le incasa era un frate sau copiilor vecinilor. Ne feream de pericole și învățam unii de la alții, cei mici de la cei mari, ca albinele in stup, grupul de copii era cea mai bună bonă a fiecăruia dintre noi. Ce-i drept deși crescut in centrul Moldovei, zona cea mai nefastă din România, nu țin minte, in cei vre-o 10 ani de existență rurală și alți câțiva in care mai primeam știri, ca in comuna de 7 sate, să fi murit mai mult de 2-3 copii in diverse accidente, chiar dacă erau totuși 2-3 răniți grav pe an din care, uneori, câte unul rămânea cu sechele și mutilări pe viață. Ei erau materialul pe care ni-l prelucrau părinții, bunicii sau frații mai mari, pentru protecția muncii. Nu-mi era frică de întuneric, de mers singur prin pădure sau locuri izolate, de animale, cu excepția unor berbeci, tauri sau cai nărăvași, ori câte un câine, care te composta la picioare dacă săreai gardul vecinilor la furat fructe. Pe copii mei, crescuți la oraș, i-am dus cât am putut la țară, dar deja ștacheta fricii coborâse la cocoș, curcan, gânsac. Nepoții care nu prea au avut unde mai merge, până au plecat, erau disperați că mă mușcă cerbii și elanii de mână, când le dădeam morcovi de pe geamul mașinii, dar deja au pisică, după ce au avut hamster, au călărit ponei și cai, iau iezi în brațe și pui de găină in palme, pun mâna pe oaie și porc, chiar dacă cu ceva rețineri.
    Chiar dacă aparent nu făceau prea multe pentru noi și nici nu făceau paradă de sentimente exteriorizate, părinții ne pregăteau temeinic pentru viață, ne iubeau profund și voiau să-i depășim in viitoarea devenire.
    Ce vă pot spune cu certitudine este că aceste temeri nu vor dispărea niciodată nici când Catiușa va fi la casa ei și va fi mamă la rândul ei.

    1. Da, nu prea am ce sa comentez, atata doar ca nu era ideal nici inainte cand multi nu aveau nici cea mai vaga idee de reguli de “safety”, dar nici ca azi cand “copiii” nu ies de sub aripa cloștii decat dupa 30 de ani incolo. Evident, cu tot felul de frici din astea suspecte de “găina” sau “gascan”, si la propriu si la figurat.

%d blogeri au apreciat asta: