Meniu Acasă

Ce naste iubirea?

Ce faceti? Mai sunteti suparati pe mine? Ma bucur. Azi noi sarbatorim 1Ma(rt)i(e). Daca nu ati inteles jocul meu caraghios de cuvinte, sa vi-l explic: inseamna ca a venit, in sfarsit, si la noi primavara!!!. La noi 1 Mai e 1 Martie la voi. Asta am vrut sa zic. Presupunand ca acum ma adresez unui public din Romania, desi publicul ala nu ma mai place pe mine demult. Tant pis! In calendarul trecutului meu, tot ca azi, acum doi ani, plecam in concediu de maternitate, caci Catiusa mai avea 10 zile pana sa se nasca, sau, o chestie mai putin de sarbatorit, anul trecut pe timpul asta, ma intorceam, din nou, la munca, pentru ca ziua (ne)muncii o sarbatorisem, cum e datina p-aici, in Septembrie. 1 Mai este deci o data importanta, si nu numai o data, ci de mai multe ori, dupa cum tocmai ziceam.

Dar nu de asta am intrat pe blog, desi si asta ar fi un motiv suficient pentru oricine sa sarbatoreasca 1 Mai, ci ca mi-a venit o idee. Asa scriu eu pe blog tot timpul. Cand imi caca mintea ceva deosebit. Ma gandeam, portretizandu-ma, asa obisnuia bunica-mea sa-i zica lu’ maica-mea, „Tu Lentaca, tare mai e frumoasa fata asta a ta. Parca-i „patret””, (bine ca nu zicea “pătrat”), ca eu n-am fost niciodata un om fricos. Daca am fost vreodata cumva, am fost naiva. Naivitate din aia, un fel de sora a prostiei, chiar sora mai mare, care imi dadea cate-o bombonica si ma facea sa cred ca mie niciodata nu mi se poate intampla nimic rau, chiar si cand mi-o cautam cu lumanarea. De fapt, ca sa ma faca sa cred ceva, trebuia in primul rand sa-mi pun problema ca ceva rau mi s-ar putea intampla, ceea ce eu nu faceam niciodata. As putea sa va dau nenumarate exemple din viata mea ca sa vedeti cata dreptate am cand zic asta, dar v-ati putea schimba parerea despre mine, si nu vreau sa-mi fac una ca asta, mai ales cand am muncit atat sa va fac sa credeti c-ar fi ceva de capul meu.

Acum doi ani, fara 10 zile, am incetat sa mai fiu asa. Am descoperit cum e sa-ti fie frica. Cum e sa tremuri ca varga de teama, si cand dormi, cum e sa simti, ca un iepure, pericolele la fiecare pas. Nu pentru mine, ci pentru sufletul asta cu grija careia am fost insarcinata si pe care nu ma simt capabila s-o protejez de toate relele, asa cum mi-as dori. Nu stiu daca e bine, dar eu, cea neinfricata, am devenit paranoica. Mie n-a fost nevoie sa mi se intample ceva rau ca sa-mi invat lectia fricii, dimpotriva, din prea mult bine a venit! Unora le e teama ca nu pot iubi, eu o iubesc prea mult ca sa nu-mi fie teama!

Categorii:Jurnal

Francisca

8 răspunsuri

  1. Paranoia e unul dintre cele mai bune lucruri la casa omului, pe mine m-a scos din foarte multe potentiale belele.

    1. Si eu cred ca e buna pana la un punct. De exemplu, pe principiul ala expect the unexpected, am devenit overly cautious in locurile cu potential pericol. Daca suntem intr-o parcare, de exemplu, chiar si daca nu vine si nu se aude nicio masina, Cati e tot timpul within the hand’s reach, cum se zice, si n-o scap o secunda din priviri. Intru in alerta in mod automat, de zici ca am buton. Asta sunt convinsa ca e o chestie buna, dar ce nu cred ca mai e asa de bine e ca am ganduri din alea anxioase ca daca i se va intampla ceva rau. Ma gandesc mereu ca oricat de vigilent ai fi, esti om si chestii nasoale se pot intampla cand nici nu te astepti. Mi-e foarte teama, ca in povestea cu drobul de sare, de lucrurile care tin de hazard si asupra carora nu am niciun control. Lucruri naspa se pot intampla, clar, dar nu e ca si cum daca ma gandesc mereu la asta, le indepartez. Asta mi se pare o teama irationala si nu cred ca e ok. Eu nu eram asa inainte. Mie nici de moarte nu-mi era frica, nu-mi pasa daca mor, acum imi pasa pentru ca daca mor, ce se va intampla cu Catiusa? Avem asigurare de viata, dar asta nu-mi asigura si peace of mind. Na, asta ca sa vezi cat de dusa sunt!!!

  2. Eu nu cred ca e o teamairationala, cita vreme suntem cu totii de acord ca se poate intimpla oricind, orice nenorocire ce nu se poate preveni. Ba chiar cred ca e foarte rational fundamentata.
    Adica nah, sa luam in calcul ca exista sansa ca orice copil sa ramina orfan de unul sau ambii parinti, ori sa dezvolte o boala incurabila, ori sa inceapa un razboi, ori cite si mai cite. Se poate intimpla oricui, oricind. E un risc asumat pina la urma, adica orice potential parinte stie foarte bine treburile astea si ca va trebui sa traiasca cu ele sperind cu naivitate ca nu se vor intimpla lui. Unii au noroc, altii nu.

    1. Stii ca in zilele noastre exista o cultura, aproape habotnica, a traitului in prezent, la modul ca daca acum suntem sanatosi, nu e razboi si nici foamete, de ce ne-am face griji inutile pentru un viitor pe care oricum nu-l putem controla? Tot pana la un punct, e corect si asta, dar doar pana la un punct, pentru ca mentalitatea asta mi se pare, de fapt, cea mai dureroasa palma data peste fata oamenilor care nu au, de fapt, sansa sa traiasca o viata normala si lipsita de probleme.

      Potrivit indemnului adeptilor acestei culturi, pentru ca sunt santoasa si nu am in viata probleme majore, nu ar trebui sa ma plang, dimpotriva, ar trebui sa ma bucur, ca „uite, sunt oameni care o duc mai prost decat tine!”. Cat de egoist poate sa sune chestia asta si cata lipsa de empatie fata de semeni poate sa cuprinda cultura asta, de fapt! Facandu-mi griji ca mi s-ar putea intampla oricand si mie ceva nasol sunt mai aproape de ei, si de realitate, decat daca ma bucur ca eu nu-s in situatia lor.

      In rest, asa e. Orice potential parinte ar trebui sa stie treburile astea, dar cat de overwhelming poate fi sentimentul realizezi abia dupa ce devii unul. Mie asta mi se pare cel mai greu la crescutul de copii, nu ca nu mai pot iesi in oras cand vreau eu si alte cacaturi din astea.

  3. Da, stiu de cultura traiului in prezent, like no tomorrow, pe principiul ” dupa noi, potopul”. Se numeste Idiocracy . Mah, da’ pina si veveritele din fata blocului meu isi fac griji pentru ziua de maine, ca aduna mincarea si o ingroapa pentru zile grele ! Pina si animalele gindesc ceva mai departe decit astia cu ” no tomorrow” si nu o spun cu intentia de a jigni pe careva, ci doar constat realitatea, asta e si alta nu-i ! M-a busit risul cind am citit ca astia-s incintati ca altcinva o duce mai prost ca ei. Pai si cu ce schimba situatia ma ? Fix cu nimic ! Eu ramin tot in cacat,

    Cit despre parnteala … cind incepe parinteala, se termina libertatea de miscare, asa, cam pe vre 15 ani minimum. Dar pierderea libertatii si banilor face parte din jobul de a fi parinte, e o chestiune asumata. Acuma nah, am vazut si parinti disperati care isi trasc copiii prin locuri in care ei nu ar trebui sa se afle, da’ asta-i alta poveste ( a parintilor care se punpe primul loc, in detrimentul copiiilor din doatare ).

  4. Welcome to the club. Doar sa nu ti fie totusi prea frica ca o sa dureze „activitatea”asta. E cam pe viata, am inteles eu. Deci regleaza ti „pace-ul”, sa fie unul mai de de maraton asa…:)

    1. Sal, Vlad! Stiu ca-i pe viata, dar ma gandesc ca mai tarziu e mai usor, ca va deveni si ea constienta de pericole (daca nu va semana cu mine!!!), pe cand acum ea nu ma ajuta deloc, dimpotriva, se baga cu capul inainte, la modul, ia sa vedem cum ne putem sui cu amandoua picioarele pe SPĂTARUL scaunului, gen.

      Eu nici acum n-am scapat de reflexul de a-i mai verifica respiratia cand doarme. Nu o mai fac ca atunci cand abia s-a nascut, dar se mai intampla. Intr-o noapte, Doamne, mi-a stat inima in loc. Era intr-un somn din ala deep, cand inima bate mai incet, dar mie mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama de asta, timp in care mie chiar mi s-a oprit. Cred ca am si facut un scurt atac de cord ca n-am mai fost om doua zile!

  5. :)) funny. Stiu ce spui. Frica ramane cred eu, doar ca se va schimba obiectul fricii daca pot sa spun asa (si iata ca pot)

    O zi buna!

%d blogeri au apreciat asta: