Meniu Acasă

Cartea lunii aprilie: Toamna Patriarhului

C83F16C2-FF6C-4A7A-96C5-3EEE1136A295Luna asta nu ma pot lauda cu cantitatea, dar cu calitatea, evident. Dar citind Toamna patriarhului, de Gabriel García Marchez, desi nu are mai mult de 250 de pagini, e ca si cum as fi citit 500. Cel putin ca intensitate. Cartea aceasta nu e pentru oricine, si zic asta cu toata modestia. Nu e suficient sa-ti placa, in general, cartile, nu e suficient sa-ti placa sa le si citesti, trebuie sa fii cu adevarat pasionat de literatura ca sa iti faca placere sa te chinui sa termini aceasta carte. Pentru ca are 250 de pagini, dar nu mai mult de vreo 10 fraze in total, si ca si cum asta nu ar fi fost de-ajuns, aceastea sunt narate la persoana intaia, a doua si a treia, singular si plural, in aceeasi fraza, nu exista paragrafe si nici alte semne de punctuatie decat virgula, si aia cu zgarcenie, iar punctul, cum ziceam, sa-l numeri pe degete. Subiectul este despre un singur personaj, un neidentificat dictator dintr-o tara neidentificata, nu are plot, cel mult complot, nu are nici macar un curs cronologic, personajul dominand nu numai paginile cartii, la un moment dat si mintea cititorului, ci si toate epocile. Ca sa nu mai zic ca incepe cu sfarsitul. Cu toate acestea eu nu am gasit lectura acestei carti, pentru care G.G. Marquez a luat premiul Nobel, greoaie, desi, recunosc, au fost si momente in care a trebuit sa ma intorc sa recitesc pasaje intregi pentru ca pierdusem sirul (de aceea am avut impresia ca am am citit 500 de pagini si nu 250). In lipsa oricarei linearitati ai crede ca-i haotica, dar cand pierdeam sirul, ma pierdeam si eu, inclusiv cu firea, ma enervam, imi venea sa arunc cartea pe geam, direct in marea, care, ca si cea de sub fereastra ta, General sir, incepuse a mi se intinde neagra in fata ochilor. OMG, am devenit ca tine, God damn it!!! Ma scuturam, reciteam, de data asta cu-asa o atentie ca atunci cand imi ridicam privirea din carte, continuam lectura pe perete, unde, intr-o iluzie optica, de la concentrare, literele se mutau. Dar iti ia putin, sa zicem vreo 10 pagini, pana te obisnuiesti cu stilul, dupa care nu te mai plangi, intelegi ca asta e moneda de schimb cu care trebuie sa platesti aceasta experienta, pe care, pana la un punct, am crezut ca vreau eu sa o am, dar la un moment dat mi-am dat seama ca, de fapt, nu ma lasa ea sa nu o am. Oricat ai vrea sa lasi cartea asta din mana, magia ei nu se rezuma la stilul literar al lui Marquez, ci si la puterea lui de-a te face sa-l urmezi, cu o placere sadica, oricat de greu ti-ar fi.

Desi este o opera fictionala, cred ca am inteles, mai mult decat nicioadata, poate pentru ca mi-a antrenat toate simturile, si toata mintea, ce e in maruntaiele craniene ale unui dictator, ce inseamna sa traiesti intr-o dictatura, cat de adanc poate fi grotescul fiintei umane. Citisem aseara o recenzie a cartii si zicea acolo ca Marquez cand se gandea la aceasta carte, la care el a tinut cel mai mult si pe care toata viata si-a dorit s-o scrie, ii venea in minte imaginea unui om foarte batran care se plimba singur prin camerele abandonate ale unui palat plin cu animale. Mie nu mi-a ramas in cap doar imaginea asta, ar fi fost simplu sa fie asa, ci a unui psihopat, a unui tembel care ajunge sa aiba toata puterea din Univers, avand in vedere ca poate schimba si timpul, sau ca poate vinde si marea, dar care are crăpături in inima de la lipsa de iubire, care e atat de singur in dementa lui si in casa pe care si-o inchide cu cate trei randuri de lacate, chei si zavoare, ca se-aude cum scârțâie scările sub pașii timpului. Cartea este magnifica. Nu ma pot gandi la alt cuvant care sa-i descrie grandoare, dar e despre atata ura, atata grotesc, atata lipsa de iubire ca nici macar mila nu te mai poate apuca. E aiurea sa zici ca ti-a placut sa citesti asa ceva, dar, intr-adevar, mi-a placut, pana intr-acolo incat, cum ziceam, nu o pot recomanda, nu in general. Trebuie sa fii cu adevarat pasionat de literatura, trebuie sa simti cum, citind-o, tii in mana si-ti intra in suflet exact o particica din ceea ce omul a ajuns sa denumească una din cele 7 arte: literatura in esenta ei pura. Cand nu stiu cum sa se mire mai mult ca pe pamantul asta au trait si zei, caci Gabriel Garcia Marquez, cu talentul lui, nu poate fi om.

In fine, pentru cei care n-au citit-o inca, cred ca i-as face un deserviciu, si lui, si cartii, daca i-as da detalii precum ca dictatorul are intre 107 si 232 de ani, ca are vreo 5,000 de copii, toti născuți la 7 luni, ca s-a nascut din flori cu un defect la un testicul, ca nu are nume, cel putin eu nu tin minte sa-l fi citit in niciun loc, daca imi vine in cap numele cuiva e cel al maica-sii, Bendicion Alvarado, pentru ca a fost repetat cu obsesie. Cu atata obsesie ca atunci cand a murit, Generalul a vrut s-o ridice la rangul sfintilor si alte intamplari din astea de-ai putea crede ca e o carte SF, dar nu e, trebuie s-o citesti ca sa vezi cat de reala poate fi!!! Cu cata acuratete poate descrie magic realitatea!

Aceasta este a doua carte de Gabriel Garcia Marquez citita pe anul acesta, si cu aceasta ocazie challenge-ul meu literar va suferi un amendament. Nu voi mai citi un anumit numar de carti anul acesta, ci voi citi un anumit numar de carti de Gabriel Garcia Marquez. Acesta va fi anul lui. Eu am mai citit Un veac de singuratate, A trai pentru a-ti povesti viata, Povestea tarifelor mele triste, daca nu cumva pe asta din urma n-o confund cu Cronica unei morti anuntate, dar le-am citit acum cel putin 10 ani in urma si aproape ca nu se mai pune. Nu pentru ca le-am uitat, ci pentru ca am impresia ca abia acum l-am descoperit cu adevarat pe Gabriel Garcia Marquez. Scriitorul meu preferat. De-acum si-n vecii vecilor. Amin.

Nu mai e niciun secret. Cartea lunii mai va fi Dragostea in vremea holerei, pe care Amazonul mi-a asezat-o frumos pe noptiera acum cateva zile. Lectura placuta va doresc!

Categorii:Jurnal

Francisca

%d blogeri au apreciat asta: