Meniu Acasă

Vacanta (parintilor) la bunici

Mai nou, toate postarile mele incep, cand mai incep, cu „atunci cand eram eu mica”. Deci, atunci cand eram eu mica si traiam la bloc, exista o traditie, sau zis mai modern, un trend, de a fi trimisi copiii la bunici la tara pe perioada verii. Erau trimisi, ati inteles bine, da? Nu se duceau ei acolo, nu plecau de buna voie, ci erau trimisi. Eu locuiam intr-un bloc cu 4 etaje, a cate 4 apartamente pe etaj, plus parterul care avea 3 apartamente. In aceste 19 apartamente, date de pomana de comunisti, locuiau familii care aveau fiecare cate cel putin doi copii, majoritatea de varsta mea. Cand ieseam afara la joaca, ziceai ca se coborau, la propriu, toate maimutele din copac. Ne jucam Stop Castel, Flori, Fete sau Baieti, rahaturi din astea, va aduceti aminte. Jocurile acestea insa incetau complet in fata blocului pe perioada verii pentru ca majoritatea copiilor erau trimisi, de cum venea vacanta mare, la bunici la tara. Pentru mine asta era o perioada foarte deprimanta, de aceea am urat mereu vacantele mari. Noi n-am fost trimisi niciodata la tara. Acum nu stiu care era motivul, poate nu ne primeau, dar mai mult de o saptamana la bunica-mea eu nu am stat fara parinti. Stiu ca abia asteptam sa ma duc acolo, mai ales la bunica-mea de pe mama, dar si ca dupa cateva zile abia asteptam sa ma intorc acasa. Si nu pentru ca la bunica-mea nu era bine, era chiar foarte bine. Bunica-mea ne lasa sa facem ce voiam noi, aveam acolo prieteni, veniti de pe la Bucuresti (tot in vacanta la bunici). Dupa o saptamana insa voiam inapoi acasa pentru ca imi era dor de mama si de tata.

La vremea aia insa eu ii invidiam pe copiii care isi petreceau vacantele la tara. Poate nu neaparat ca si eu as fi vrut sa stau la tara, dar pentru ca asa era traditia, asa se facea pe atunci, iar noi nu faceam asa. Voiam sa fim si noi in randul lumii. Dar pe cat ii invidiam atunci, pe atat imi dau seama acum cat de norocoasa eram. Nu eram atunci in stare sa judec cu mintea mea si mai ales cu o minte de mama. Dar nu pot sa nu ma intreb acum cum puteau parintii aia sa-si duca cu lunile copiii atat de departe de ei? Nu e vorba de cum era la bunici, nici de cat de bine se simteau copiii acolo, aici nu e vorba deloc despre copii. As fi gandit la fel si daca bunicii aveau o casa de vacanta in insule exotice. Aici e vorba doar despre parinti. Eu ma deprim cand pierd autobuzul si sunt nevoita sa-l astept pe urmatorul inca 5 minute. Asta inseamna ca intarzii s-o vad pe Catiusa mea. Mie mi se face dor de ea cand sunt cateva ore la munca si ca sa-mi alin dorul il pun pe Bobi sa-mi trimita poze cu ea cand o ia de la daycare. Fiecare poza imi face ziua mai buna. De aceea nu pot sa nu ma intreb, mai ales ca pe atunci nici telefoane cu fir nu aveau toti, cum puteau altii sa stea cu lunile fara ei? Sa nu mai vorbesc de aia care ii lasau cu anii. Aia era, de fapt, vacanta copiilor sau a parintilor?

Categorii:Uncategorized

Francisca

5 răspunsuri

  1. Eu zic sa iei in calcul doi factori :

    1. majoritatea copiilor erau copii nedoriti, facuti din obligatia cu Decretul lui Ceasca si de aici consecintele.

    2. nu toti parintii sunt incintati de faptul ca au de crescut copii. Foarte multi ii fac din varii motive, una mai rupta de realitate decit alta, iar la fata locului constata ca nu au chef de copii si ca a fost o greseala sa isi incurce viata cu ei. Sunt o gramada din categoria asta, ii intilnesc tot mereu, ca’s multi a naibii.

    Apreciază

  2. Mai, nu stiu, eu am crescut la tara, dar nepotii mei de la oras veneau la matusa-mea pe timpul verii. Iar matusa ii mai trimitea si pe la noi, si tin minte cand dormea cate unul pe la noi, se trezea noaptea plangand dupa maica-sa. Si ei nu veneau de la bloc, ci de la casa din oras.
    Eu zic ca motivul e altul: la tara de bine de rau, mai gaseai ceva de mancare, o pasare, un morcov, in cartof etc. La oras, trebuia sa stai la coada la Alimentara, si cand aveai 2-3 copiii acasa, mai lucrai si sambata, era cam greu sa stai si la coada, sa faci si mancare si curatenie.
    Pe mine nu m-au ajutat parintii, caci erau prea batrani sa mai poata avea grija de copii, dar ii invidiam pe cei cu bunici, caci tare as fi vrut sa am si eu parte un pic de respiro. Cand venea mama pe la mine, tare bine mai era cand statea 2 h cu copilul si trageam si eu un pui de somn, sau cand gaseam mancarea gata facuta cand veneam de la serviciu.

    Apreciază

  3. JE & Cristina: cred ca era o combinatie intre lipsa de atasament (din ala care pur si simplu nu te lasa sa stai departe de copii mult timp) si saracie. Apropo de saracie, sa ne gândim ca in zilele noastre Romania e campioana la abandonat copiii la sensul ca mamele pleaca la munca in Italia sau Spania (nu stiu care mai e rata acum, dar era foarte mare cu cativa ani in urma) si isi lasa copiii de vârste foarte mici de izbeliste, cei norocoși cu bunicii, ceilalti cu mila lui Dumnezeu. Sincer, eu nu am compasiune pentru astfel de cazuri. Compasiune fata de parinti ma refer, nu fata de copiii aia sărmani. Eu nu pot sa fac 4 copii de exemplu pentru ca stiu ca nu as avea bani sa le ofer tuturor o viata decenta. Ar fi prea multi pentru veniturile noastre. Daca esti rupt in cur si vai de capul tau nu ii faci daca pentru a supraviețui inseamna sa ii abandonezi. Pentru mine there is no other way around.

    Apreciază

  4. O să fie interesant să citiți acest articol când veți fi bunică și veți avea 1-2 nepoți. Nici copii mei nu au stat singuri la bunicii de la țară, deși eu am stat când eram copil, dar nepoții mei vin a patra vară să petreacă cele 2 luni de vacanță (ii urăsc pe decidenții canadieni ca nu le lasă copiilor 3 luni de vacanță, ca în România). E drept că Mangalia nu e chiar ”ca la țară” , dar câteva zile ajung și prin locuri de ”la țară”. Acum există internetul și skype-ul și chiar dacă-și iubesc mult părinții fac eforturi ca să-i țin mai mult în fața camerei, căci după câteva vorbe schimbate sunt nerăbdători să meargă la joacă sau activitățile lor din acel moment. Așa că rămân eu să le povestesc părinților alte amănunte plus pozele și filmele zilnice.

    Apreciază

    1. Da, eu acum vorbesc strict din perspectiva de mama, si nici asta oricum, ci din perspectiva de mama de copil de 1 an. Acum stiu sigur ca nu as putea sta departe de ea mult timp fara sa înnebunesc. Nu vorbesc din postura de bunica, nici de copil.

      Dar apropo de copii, cum ziceam nu am experimentat statul la bunici o perioada lunga, dar intr-o vara, cand nici nu mai eram chiar asa de mica, m-a luat matusa-mea de la Cernavodă la ea sa stau o luna. Deci nu ma trimiseseră ai mei cu forța, nu, eram chiar f bucuroasa ca plec pt ca pe vremea noastra si daca te duceai pana in orasul vecin era o mare chestie. Ce tin minte e ca mi se făcuse la un moment dat asa un dor de ai mei ca avea matusa-mea o melodie pe casetofon cu dorul de mama si de tata (Zorile din Galați 😂), pe care eu mi-o puneam doar ca sa plang. Pana n-au venit ai mei sa ma ia, n-am avut liniste.

      Altor copii insa poate nu le e chiar asa de dor si nu au probleme sa se acomodeze. Sunt si ei la fel de diferiți asa cum suntem si noi. Cati, de exemplu, are aproape 2 luni de cand merge la gradinita si inca plange cand o las. Cat sta acolo e ok, dar despărțirea de dimineata e inca dureroasa. Toti imi spuseseră ca in doua saptamani va fi ok. Oh, well…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: