Meniu Acasă

Cunoaste-te pe tine insuti…prin altii

Cand eram prin clasa a IX-a, cred, a venit la noi la scoala o tipa sa ne invete engleza. Tipa era din Eureka, Canada, si a ajuns la scoala noastra in Curu’ Macaii prin Corpul Pacii. Si Eureka e un fel de Curu’ Macaii. Tocmai am vazut ca e in Nunavut. Tin minte ca era februarie si-un frig afara sa faci pe tine. Ne-a luat tanti asta, asa cum nu mai facuse niciun prof inainte, la o plimbare prin parc in timpul orei. Noi aveam fularele legate in jurul gatului, si ne facuse transpiratia ciucuri la ele, iar ea era imbracta intr-o rochie de in cu bretele si avea in picioare slapi. Apropo de asta, si socrii asa se plangeau de frig cand au venit la noi de-am zis ca-s nebuni. Ori eram noi nebunii. Noi umblam in tricouri deja, si eram OK, iar lor le era frica sa-si dea jos cojocul. Asa sufeream si eu de frig cand am venit in Canada. In Romania mi-a intrat un frig in oase de n-am reusit niciodata sa scap de el. Aici, nu numai ca am scapat de el, dar am inceput sa sufar de cald. N-as mai suporta temperaturile alea de betoane incinse de Bucuresti nici sa ma bata sfrantu’. In fine, revenind la subiect. Tanti asta, in slapi fiind, dupa cum va ziceam, am putut sa observ ca avea la incheietura piciorului ei, pe interior, un tatuaj. Era o broscuta, care mi-a placut atat de mult ca incepusem sa imi doresc si eu una. Asta in vremuri cand la noi tatuaje aveau doar puscariasii. Sau cel putin asa erau judecati cei care le purtau. Nu am niciun tatuaj, dar inca de pe atunci am ramas cu dorinta sa-mi fac unul micut undeva. Nu vreau ceva care sa sara in ochi, de fapt, vreau unul de care sa nu stie nimeni, nici macar Bobescu, ca lui nu-i plac. Nu serios, unul discret, in partea interioara a gleznei chiar mi-ar placea si chiar cred ca mi s-ar potrivi.

Fast forward in time, eu am in fata cladirii la job o terasa la care iesim vara sa mancam. Nu este terasa vreunui restaurant, e o terasa pe care a facut-o patronul cu scopul asta, sa iesim afara in pauza. Mancam mancarea pe care ne-o aducem de acasa. Azi eram cu doua colege si cum-necum intr-o discutie, care pornise de la cu totul altceva, am ajuns sa vorbim despre tatuaje. Una dintre ele zicea ca nu-i plac de nicio culoare si ne povestea cum s-a luptat cu fi’su’ sa-l convinga sa nu-si faca. Cealalta, indianca si purtatoare de 4 tatuaje, ne povestea cum si le-a facut ea, cand, de ce, whatever. Eu ii ziceam ca-mi plac tatuajele ei, de fapt, mai putin tatuajele in sine, cat cum ii sta ei cu ele. Si exact asa. Fata asta, o tipa super faina deja, cu care sunt in multe privinte pe aceeasi unda si cu care ma inteleg foarte bine, a crescut in ochii mei si mai mult dupa ce i-am vazut tatuajele. Eu judec oamenii dupa tatuaje in doua moduri: in mod pozitiv sau negativ. Daca sunt micute si discrete, chiar daca sunt mai multe, le privesc admirativ, inclusiv persoana, daca ajunge tatuajul sa se vada mai mult decat tatuatul, gen din alea de-ti umplu mana, spatele si toate alea, nu-mi plac. Alea ma dezgusta. Sau cel putin, in halul ala eu nu m-as mutila. Dar, sunt si unii pe care tatuajele nu-i avantajeaza, chiar daca sunt mici. Dar aia sunt naspa si fara tatuaje. In fine, inainte de a le spune ce cred eu despre tatuaje si despre dorinta mea de a-mi face unul, amandoua mi-au zis ca ele nu ma vad pe mine cu tatuaje. Nu??? Am intrebat contrariata. De ce??? Nu esti genul. Esti „too proper”, mi-au zis. Aceeasi remarca am primit-o mai demult, din partea unui barbat de data asta, cand venise nu stiu cum vorba de tigari. Mi-a zis ca ii e imposibil sa-si imagineze cum imi sta mie cu tigara in gura. Si ma gandesc acum cat de putine cunosc ceilalti despre noi! Sau noi despre noi???

Categorii:Jurnal

Francisca

2 răspunsuri

  1. Si eu cred ca mi-as face unul mic, discret, delicat si cu bun gust, dar inca nu s-a inventat un ink care nu e toxic, asa ca nu-mi ramane decat sa sper ca intr-o zi….

%d blogeri au apreciat asta: