Meniu Acasă

Secretul greutatii ideale

Eu cat am fost la liceu am suferit de foame. Inainte de a va pripi cu concluziile, sa va zic si de ce spun asta. M-am luptat toata adolescenta cu cateva kilograme si am investit atata determinare in a scapa de ele ca daca era sa fi fost un job ajungeam de fiecare data angajatul anului. Acum, nu va imaginati ca eram grasa. De fapt, cred ca aveam mai putine kilograme in plus decat am acum in plus, iar acum am inceput iarasi sa arat foarte bine. Nu stiu cat cantaream exact atunci ca nu aveam cantar acasa, ma cantaream din oglinda. Nu vreau sa va sperii, dar ca sa intelegeti trebuie sa va descriu putin ce insemna aceasta lupta pentru mine. Va avertizez ca urmeaza scene socante. Era o tortura la care ma supuneam de una singura, fara stiinta altcuiva. Ca eram suficient de proasta sa fac asta, dar nu si destul sa nu-mi dau seama ca e profund gresit. Intr-o vreme, de exemplu, mancam toata ziua numai la pranz o punga de grisine, pe care mi-o cumparam de la magazinul de la scoala. Plecam dimineata de acasa cu stomacul gol, in ore nu mancam nimic, veneam acasa si mancam doar lectii pe paine, iar noaptea ma culcam tot cu burta goala si chircita de durere. Noaptea as fi avut ocazia sa mananc ceva, dar nu reuseam. Pentru ca ajunsesem sa visez numai mese intinse cu tot felul de bunatati pe care eu desi voiam, nu puteam sa pun mana. Nu mai stiu ce dracu visam, dar tortura devenise mai mare si decat cea de care aveam parte ziua. Nu stiu cat m-a tinut chestia asta, dar dupa ce am terminat-o am inceput ceva similar probabil. Asta a durat pana am intrat la facultate, cand am slabit deodata si nu m-am mai ingrasat apoi deloc. A fost pesemne o chestiune hormonala de pubertate or something.

Acum am niste kilograme in plus (vreo 5), dar atitudinea mea fata de ele este cu totul alta. Acum nu slabesc pentru ca nu vreau. Adica, mi-ar placea sa ma trezesc maine dimineata si sa nu le mai am, dar daca pentru asta trebuie sa renunt la prajitura mea cu miere si gem pe care o savurez pana la ultima firimitura dimineata la cafea, daca pentru asta trebuie sa refuz o iesire la restaurantul de aripi picante si cartofi prajiti de la coltul blocului, daca pentru asta trebuie sa ma simt la fiecare imbucatura vinovata, de parca as musca din cineva, nu mersi. Ma frustreaza si ma complexeaza mai putin kilogramele astea decat m-ar frustra lipsa lor, prin atatea renuntari. Nu ma intelegeti gresit. Daca m-as prabusi sub vreo 100 de kile in slana proprie cu siguranta mi-as face probleme, mai ales ca asta vine la pachet si cu probleme de sanatate, dar pentru cateva kilute, eu nu mai fac niciun efort. Eu acum gandesc ca daca sa mananc normal, din orice, cand mi-e foame, dar si cand am chef, fara a face excese, inseamna cateva kile in plus, meah, asa sa fie!!! Inseamna ca am ajuns la greutatea ideala!

Categorii:Jurnal

Francisca

%d blogeri au apreciat asta: