Meniu Acasă

A doua zi la gradi

Sunt in aceeasi cafenea de peste drum, beau un ceai negru de data asta, iar sentimentele mele au azi cam aceeasi culoare. Catiusa e smart si nu i-au trebuit mai multe zile sa-si dea seama ca iar voi pleca, fara ea, motiv pentru care, desi la fel ca si ieri, a sarit pe jucarii de cum a ajuns, nu ma mai scapa din priviri de data asta, iar cand dadeam sa ma ridic venea spre mine s-o iau in brate. Cand o lasam din brate incepea sa planga. Ieri a plans cam cat a stat acolo. Nu cred ca ar fi putut sa uite asta asa usor. Cand m-am dus ieri sa o iau, a sarit pe mine, si eu pe ea, de parca nu ne mai vazusem de cel putin doua secole, nu doar doua ore. Apoi, un zambet cat toata fata i-a sters imediat lacrimile de pe obraz, dupa care ziua a continuat de ca si cum n-ar exista daycare.

E normal sa planga, stiu asta, chiar daca nu ma ajuta cu nimic ca stiu. Ei ii lua ceva timp sa se obisnuiasca cu altii si cand veneau oameni pe la noi. Cum veneau destul de rar si nu foarte multi, nu-i invatata sa aiba in preajma atata lume deodata. Fara mine in raza ei vizuala cu atat mai putin. Duminica trecuta a venit pe la noi un amic al lui Bobi. A inceput sa planga si sa-si intinda bratele spre mine de cum a intrat pe usa. E uimitor sa o vad cat de mult se schimba si cum din cel mai vesel copil din lume devine cel mai trist, iar nebunia aia a ei simpatica se transforma in isterie cand intalneste oameni noi, ca sa nu le zic straini. Probabil e acelasi proces acum, un pic mai dur insa, ca acum nu mai este acasa, acolo unde stie ea fiecare coltisor, de dupa care ii face lu’ ma-sa peekaboo si nici bratele salvatoare ale mele nu le mai gaseste. Ma intreb ce o fi acum in sufletul ei? Sper ca spre deosebire de ieri, sa planga totusi mai putin. Caci, pe de alta parte, la ce reactii ma pot astepta de la un copil de 1 an, cand mie, om in toata firea, daca ma duci intr-un loc necunoscut, plin de straini, imi vine sa urlu? Daca ma gandesc mai bine, si mie imi ia ceva sa ma obisnuiesc cu necunoscutii, pacat pe care oricine il are la prima intalnire cu mine si de care il iert doar din a doua. Eu una sunt cand vad prima data un om si alta cand il vad a doua oara. Si abia de a doua oara ma pot si altii cunoate cat de cat, prima data fiind versiunea mea, daca nu cea speriata de bombe, cel putin suspecta. De tac-su ce sa mai zic? El e si mai si. Pe mine lumea ma mai poate lua drept easy-going inca de la prima vedere (ca sa va dati seama ce potential in sensul asta am), Bobi e insa un salbatic. Aproape nimic din ce e el in realitate, realitate vizibila, de asemenea, abia de la a doua intalnire. Cateodata, mai uitandu-se si la om, niciodata.

Revenind, azi, ca sa ii fac tranzitia mai usoara, i-am adus de acasa si niste jucarii cu ale caror cantece e familiarizata, poate reusesc fetele s-o mai linisteasca daca i le pun. Apropo de cantece, mi-au zis ieri ca singurele momente in care se oprea din plans erau cand incepeau sa-i cante. Asta pentru ca ma-sa ii canta toata ziua acasa si ea danseaza. Abia astept sa vina momentul cand imi vor spune ca si-a invatat colegii sa dea din  buric (cel abia taiat). Pana atunci, dau eu din picioare, asteptand cu nerabdare s-o iau de acolo si sa mergem odata acasa. Fuck daycare!

LATER EDIT: Azi n-am mai gasit-o pe Catiusa plangand si mi-au zis fetele ca nici cat a stat acolo n-a mai plans foarte mult, ci ca le arata cu degetul spre toate jucariile din camera asa cum face si acasa cand vrea sa ma zapaceasca de cap ca niciodata nu ghicesc ce-mi arata cu degetelul ala al ei mic si gras. Deci, cum ziceam, seamana cu mama si cu tata. A doua oara e intotdeauna mai bine! 🙏

Categorii:Jurnal

Francisca

%d blogeri au apreciat asta: