Meniu Acasă

De ce sa (nu) dormi cu bebelusul?

Disclaimer: articolul asta nu se incadreaza la categoria „recomandari”, ci „experiente” si trebuie tratat ca atare.

Mai exact, este vorba despre experientele mele in domeniul maternitatii, validate de doua exceptionale carti care, daca nu s-ar fi scris deja, le-as fi putut scrie eu intocmai. Nu am invatat nimic din ele pentru ca le stiam deja tot continutul inca dinainte si de-a fi auzit de ele. Nu numai teoretic, ci si practic. Nu am citit aceste carti ca sa urmez bune practici in parenting, dimpotriva, sa-mi demonstrez si sa va demonstrez ca nicio carte de pe lumea asta nu ma poate invata mai bine cum sa-mi cresc copilul decat cea care imi e scrisa in ADN.

„Mi-ar fi fost rusine sa recunosc in fata Indienilor ca acolo de unde vin eu, femeile nu se simt capabile sa-si creasca copiii fara a urma instructiuni scrise de niste straini”, Jean Leidloff, The Continuum Concept.

Inainte de a se naste Catiusa (si putin dupa), imi propusesem sa nu calc niciodata pe langa recomandarile specialistilor cu privire la buna crestere a copiilor, ci sa le urmez la virgula. Stiam de-atunci ca bebe va dormi in pătuț, de exemplu, asa cum recomandau specialistii. Doar ii si cumparasem unul si, in plus, nici nu-mi trecuse prin cap ca ar exista in casa si alt loc care sa deserveasca mai bine acestui scop. Mai stiam si ca pătuțul va fi la noi in camera. Asa recomandau si specialistii, dar asa simteam si eu ca e normal. Cand am adus-o pe Catiusa acasa, asa am si facut.

Mama, la un moment dat, prin primele zile, mi-a zis sa iau copilul langa mine in pat, iar mie mi s-a parut cel putin revoltator ca indrazneste sa-mi dea sfaturi din astea, cand specialistii sunt impotriva. Sfatul mi l-a dat cand eu ii povesteam ca ma trezesc noaptea din ora in ora sa alaptez bebelusul si cand o fac stau in fund, la marginea patului, si ca o data era sa adorm cu bebelusul in brate.

Dar asta era doar o mica parte din ceea ce erau, de fapt, noptile mele. Un cosmar, desi nu visam. Tresaream mereu si bagam convulsiv mana printre gratii sa ma asigur ca bebelusa respira. Uneori adormeam cu mana printre gratii. Alteori saream din pat direct din somn pentru ca mi se parea ca se agita. Cateodata doar mi se parea, cateodata nu. Diminetile mai ales, de pe la 4, nu stiu daca treaza sau prin somn, era foarte nelinistita. Se foia, scancea, nu plangea, niciodata n-a plans, dar eu nu ma mai puteam culca simtind ca nu-i e bine acolo. Atunci o ridicam din pătuț si o luam langa mine. Deja incalcam regulile specialistilor, dar imi atenuam circumstantele zicandu-mi ca e deja dimineata, iar eu oricum nu ma mai culc. Deci nu are ce rau se intampla. Adormeam insa imediat cu ea in brate. (De data asta fara riscul de a o scapa pe jos). Cand am vazut cat de bine e s-o am atat de aproape, ajunsesem noptile sa numar orele pana dimineata cand puteam sa o iau iar. Ca un drog, zi dupa zi incepusem sa maresc doza, luand-o inca o ora si inca o ora, pana am ajuns s-o iau de la miezul noptii langa mine, pana cand, intr-un final si nu dupa mult timp, nu am mai pus-o deloc la ea in pătuț. De atunci si pana acum, asta, alaturi de alaptare, au fost cele mai faine experiente ale maternitatii si de-as fi pusa sa fac lucrurile altfel acum, as face orice altfel, dar experientele aceastea doua, separat si, mai ales, impreuna, le-as face, din nou, exact la fel. Un singur lucru as schimba in privinta asta daca as putea da timpul inapoi. As asculta sfatul pe care mi-l daduse mama atunci si as lua-o pe Catiusa langa mine din prima seara, fara intarziere.

IMG_5785

De-atunci n-am mai fost nevoita sa ma scol in fund si pe ea s-o ridic din pătuț, cu somnul stricat, si al meu, si al ei, ea nu se mai foia cand i se facea foame, doar se intorcea catre mine si eu ii dadeam sa manance. Desi ma trezeam la fiecare miscare a ei, si din ora in ora sa o alaptez, si am facut asta luni de zile la rand, dimineata somnul meu era implinit. Nu am suferit deloc de lipsa de somn, nu simteam nevoia sa dorm ziua pentru ca nu eram obosita, iar Cati nu a plans niciodata de foame. Contrar avertismentelor specialistilor, nu m-am urcat niciodata pe copil, nici macar nu o atingeam, decat atunci cand o mangaiam, nu s-a sufocat pentru ca asa cum in pătuț nu i-am pus pături, nici in pat nu am folosit pături decat sa ma invelesc pe mine si nici perne decat sub capul meu. Mai mult decat acest bine practic pe care ni-l faceam amandurora, simteam din strafunduri ca asa e corect sa fac, ca asa e normal, ca asa e natural si stiu ca as fi fost in stare sa musc in carne vie, ca o ursoaica, daca vreun specialist mi-ar mai fi luat vreodata copilul de langa mine.

IMG_6001Ceea ce simteam eu, aveam sa aflu ulterior, se numeste continuum, un alt mod de a numi instinctul. Un concept teoretizat de Jean Liedloff, o tipa care, dupa ce si-a petrecut cativa ani in padurea amazoniana alaturi de tribul Yequana a scris o carte numita The Continuum Concept. In Search of Happiness Lost. Cartea a fost scrisa prin anii ’70, iar ideile ei contraveneau curentului de la acea vreme, cand mamele, ca multe din ziua de azi inca, in numele unei independente numai de ele intelese, nu-si tineau nou-nascutii in brate, zi si noapte, asa cum, din perspectiva instinctului, era de-asteptat sa se intample, ci isi puneau bebelusii sa doarma in camere separate inca din prima zi de viata. Acest instinct, format in mii si mii de ani de experienta, care ne-a ajutat sa evoluam si sa supravietuim ca specie, are niste asteptari (expectations), care, satisfacute, aduc dupa sine fericire (well-being), acel sentiment de bine care pentru fiintele umane este o insusire primordiala. Sau asa ar trebui sa fie. Caci fericirea a ajuns pentru noi doar un scop. O cautare, de multe ori inutila, pentru ca acele asteptari ale instinctului au fost inselate, in locul lor fiind amplasate artificii. Exemplul unui astfel de artificiu este pătuțul. Locul copilului este in bratele mamei, zice Liedloff, pana cand el incepe sa capete independenta motrica si sa mearga de-a busilea, moment in care trebuie lasat sa exploreze, nu ingradit in playpene si alte țarcuri. Pana pe la 7-8 luni el trebuie efectiv sa stea lipit de mama. Liedloff pune mare accent, cu repercusiuni pe termen lung in viata, pe experienta bebelusului „in-arms” – in bratele mamei.

Nu am fost de acord cu tot ce scrie in cartea asta, pe alocuri mi s-a parut chiar neverosimila, dar contine aspecte care mi-au dat de gandit si m-au determinat sa pun la indoiala multe din practicile noastre moderne din viata de zi cu zi, nu numai in legatura cu cresterea copiilor. Tribul Yequana, locul expeditiei autoarei, e real, dar poate fi si imaginar, utopic, un loc unde oamenii nu si-au pierdut, ca noi, oamenii civilizatiei, fericirea. Cartea nu este una stiintifica, ba dupa parerea multora, si a mea, e chiar subiectiva si contine opinii mai degraba ale unei persoane care a tras niste concluzii, inclusiv de par, dupa ce a observat stilul de viata a unor triburi. Cu toate acestea, ideile ei au fost suficient de indraznete si multe nu departe de adevar, incat sa inspire studii antropologice si sa schimbe optica pediatrilor de a lungul timpului, contribuind si la aparitia curentului de Attachment Parenting.

IMG_6002Unul dintre cei inspirati de carte si totodata un parinte al acestei filosofii, alaturi de binecunoscutul doctor William Sears, este James J. McKenna, directorul Mother-Baby Behavioral Sleep Laboratory de la Universitatea Notre Dame, care a scris cartea Sleeping with your Baby: A Parent Guide to Cosleeping. De data aceasta vorbim despre o carte documetata stiintific in urma a mii si mii de ore petrecute in laborator. Desi McKenna vorbeste indeosebi de dormitul cu bebelusul in acelasi pat, include in cosleeping si room-sharing-ul, dar exclude categoric culcatul bebelusului de unul singur intr-o camera separata. Inclusiv Academia Americana de Pediatrie a admis in 2005 ca bebelusul trebuie sa doarma in aceeasi camera cu parintii. Prin urmare, toata tagma academica a ajuns sa recomande cosleepingul cel putin in primul an de viata al copilului, chiar daca mai putin sub forma de bed-sharing si mai mult sub forma de room-sharing. Dormitul in acelasi pat cu bebelusul spun ei ca ar fi riscant. Si mancatul este riscant. Asta nu inseamna ca interzicem mancatul. Pentru ca bebelusul sa nu se inece, luam toate masurile necesare, cum ar fi, nu-i dam sa manance nuci, ci piure.

McKenna susține ca dormitul in acelasi pat cu bebelusul e cel mai natural lucru de pe lume si cu beneficii mari in viata copilului avand in vedere ca astfel si alaptarea devine mai usoara. El e, de fapt, cel care a si inventat termenul de breastsleeping. Nu are rost sa insist asupra beneficiilor alaptarii pentru ca oricine le stie. Sau ar trebui.

Oamenii, ca specie, dorm cu bebelusii lor din vremuri imemoriale. De fapt, practica aceasta a separarii a aparut cu nu mai mult de 100 de ani in urma si doar intr-o arie geografica foarte restransa. El sustine ca bebelusii au inceput sa fie mutati in alte camere odata cu aparitia…formulei! LOL! Cand mamele au fost incurajate sa devina independente. Si sa-si trateze puii ca pe niste dusmani. Lasatul in camerele lor de foarte mici sa urle ca sa se invete sa doarma singuri e cea mai cinica declaratie de razboi inventata vreodata. Nici macar animalele nu fac asa ceva puilor lor, dimpotriva, primatele isi cara puii peste tot pentru ca suntem „carrying species”, nu „nested species”. Daca laptele acestora din urma este gras si permite mamelor sa-si hraneasca puii o data la 8-10 ore, timp in care se si pot indeparta de ei (caprioarele), laptele primatelor nu este asa de gras, si fiind mult mai usor digerabil, puii se cer hraniti mult mai des. Deci mamele fie stau cu ei, fie ii iau peste tot. De aici si nevoia alaptarii la cerere, care nu este o moda, ci o necesitate biologica.

Pune-te in locul bebelusului tau si intreaba-te: daca as fi eu bebelusul meu, unde mi-ar placea mie sa dorm? Intr-o camera separata, dupa gratii, sau cuibarit in bratele celei mai iubite fiinte de pe lume?” – James J. McKenna, Sleeping with your Baby.

Si James McKenna insa admite ca desi el recomanda cosleepingul, nu il recomanda tuturor. Sunt si cazuri cand nu e cea mai potrivita alegere, chiar si cazuri cand poate fi, intr-adevar, foarte periculos. Si daca nu vrei sa faci asta este un motiv suficient sa nu o faci, la urma urmei. Cum ziceam la inceput si tot cu asta vreau sa si inchei, eu nu recomand nimanui nimic pentru ca nici eu nu am luat recomandari de la nimeni. Nu am facut asa pentru ca asa e cel mai bine sau ca asa scrie in carti, nu am facut asa ca as fi o mama mai buna decat altele, nici vorba, am facut asa pentru ca asa am simtit. Iar pentru mine asa a fost cel mai bine. Eu singura recomandare pe care v-o fac e sa cititi cartile aceastea doua. Si daca aveti copii, si daca nu.

Categorii:Jurnal

Francisca

3 răspunsuri

    1. Si tu erai una care imi povestea la inceput de cosleeping si eu nu te puteam aproba. Nu te contraziceam cand imi ziceai ca e bine, dar nici nu eram de acord cu tine, desi nici nu incercasem inca 😂.

%d blogeri au apreciat asta: