Meniu Acas─â

Mi-era dor de Tarragon

IMG_5742Prima data am vrut sa-mi iau bilete la Cottagers and Indians, dar era sold out si ultima reprezentatie duminica, asa ca m-am dus la Bunny, care se juca in cealalta sala, la Tarragon. Oricum, la Tarragon, orice piesa ai alege, nu dai gres. Nu stiam nimic despre piesa asta, asa cum, de altfel, nu stiam nici despre prima, in afara de ce ziceau cronicile de prin Toronto Star sau revista NOW Toronto, pe cate le-am citit inainte doar de curiozitate sa vad cate stele le-a dat presa.

La Tarragon, nu te duci, de obicei, sa vezi o alta versiune a vreunei piese consacrate, te duci sa vezi intotdeauna ceva nou, contemporan, desi mai bine ii zic actual, din realitatea canadiana de zi cu zi. Piesele abordeaza subiecte prin care trec canadienii de rand, dar, intr-un mod, thought provoking, si de aceea gasesc acest teatru special, chiar daca e mic, ca dimensiune, si aflat intr-o locatie mai discreta. Nu are nimic din grandoarea teatrelor Mirvish, care impanzesc tot downtown-ul, dar e nisat pe dramaturgia canadiana, si de aceea, important. Piesele care se joaca sunt atat de actuale ca actorii nici macar nu au nevoie de costume speciale, ci sunt imbracati ca oamenii de pe strada. Daca maine dimineata la rush hour s-ar juca o piesa pe peronul metroului, nimeni nu cred ca si-ar da seama. Dar cu siguranta s-ar opri sa vada spectacolul.

Mi-a placut Bunny, chiar daca n-a fost o piesa cu vreo „morala” pentru mine, adica ceva care sa-mi dea de gandit, asa cum caut, de obicei, cand vad o piesa de teatru sau citesc ceva. Pe scurt, e despre sexualitatea unei femei si viata ei interioara provocata de aceasta sexualitate. Practic, piesa incepe, si se si termina, avand o structura circulara, a la James Joyce, cu Sorrel, o profesoara de literatura victoriana, de peste 30 de ani aflata pe o canoe in mijlocul unui lac si in mijlocul unei aventuri cu un tip mult mai tanar decat ea, care era, de fapt, prietenul fiicei celei mai bune prietene ale ei, aceasta din urma aflata, din cauza unui cancer, pe patul de moarte. Ea insasi casatorita fiind si avand si copii. Nu stim daca aceasta aventura va continua sau nu, pentru ca subiectul se termina, desi piesa abia incepe, dar stim sigur ca situatia nu-i era femeii confortabila si avea remuscari, dar asa a avut cu toate celelalte aventuri dinainte, pentru ca ce urmeaza practic e un monolog, la persoana a treia, prin care ea isi aminteste de aventurile ei sexuale incepand din liceu, cand dintr-o copila tocilara, refugiata in paginile cartilor de literatura victoriana, gen Jane Austen si George Elliot, de ale caror gandire era si influentata, devenise o femeie foarte sexy, aproape nimfomana. Desi acest personaj nu paraseste deloc scena, nu este singurul personaj al piesei, ci mai intra, pe rand, barbatii cu care a avut ea legaturi amoroase de-a lungul vietii, printre care si profesorul ei de literatura. Monologul este astfel intrerupt de actiune si dialog. Cam acesta este, in mare subiectul. Ce mi-a placut mie insa foarte mult, in afara de faptul ca am stat in primul rand de aproape ma uitam si eu sub fusta lui Sorrel, n-a fost subiectul, nu ca asta mi-a displacut, dar nu m-a impresionat cine stie ce. Monologul in sine mi-a placut pana la sideratie. A fost genul de piesa, asa cum sunt si unele carti, pentru care subiectul e doar cutia unei bijuterii lingvistice. Hannah Moscovich, autoarea, este o scenarista exceptionala. Am mai vazut, tot la Tarragon, o piesa scrisa de ea, Infinity, care tin minte ca tot asa, mi-a placut la nebunie. Hanna Moscovich are 39 de ani, s-a nascut la Ottawa si e super talentata. Ma gandeam ca as putea imprumuta de la biblioteca toata dramaturgia ei, dar la ce bun, m-am gandit apoi? Locul pieselor ei sunt pe scena, iar al meu, pe primul rand in fata.

Atat de bine m-am simtit la Tarragon si atat de dor mi-a fost sa merg acolo ca primul lucru pe care l-am facut cand am iesit a fost sa caut bilete la „Come from Away”, un musical de pe Broadway, jucat in Toronto la Royal Alexandra Theater, un Mirvish, pe care as vrea sa il vad luna viitoare cel tarziu, dar e foarte greu sa gasesc bilete. Am gasit vreo doua la $225, dar sa zicem ca la asta chiar nu am pretentia sa stau in primul rand. La un balcon, daca se injumatateste pretul, e mai mult decat ok pentru mine. Bilete mai normale as gasi mai tarziu, dar mai tarziu, adica la vara, am alte planuri in weekend. Dar mai vad eu, in orice caz, la ultima piesa din sezonul acesta de la Tarragon ma duc sigur.

Ieri Catiusa a ramas cu taica-su acasa si a fost tare cuminte. Mai nou, ii place sa stea cu amandoi, mai ales cu amandoi deodata. Aseara, dupa ce am venit, am vrut sa scriu randurile astea, ca se culcase pe la 7 seara si am crezut ca nu se mai trezeste pana dimineata, da’ de unde? Ti-ai gasit cin’ sa doarma…S-a trezit dupa jumatate de ora si ne-am distrat apoi toti 3 pana s-a culcat iar. Incerc ca atunci cand stau cu ea sa nu ma ocup, nici mental, ba mai ales nici mental, de altceva, pentru ca am observat ca momentele astea neamestecate, ci tratate separat, devin cele mai frumoase momente ale noastre. Atunci suntem in lumea noastra unde ne simtim noi cel mai bine!

Categorii:Ne distram Weekend

Etichetat ca:

Francisca

3 r─âspunsuri

  1. Nu toate teatrele Mirvish sunt grandioase. Ala Panasonic sau CAA cum ii zice acum e f mic si simplu. Si eu am avut bilet in primul rand la o piesa acolo, dar am zis ca e prima si ultima oara. Am facut dus cu saliva actorilor de cateva ori cand se apropiau prea mult de margina scenei si vorbeau cu patos de zbura scuipat peste tot. Asa ca ai grija next time daca dai peste vreun actor mai patimas sa nu faci o baie de saliva. ­čÖé Acum depinde si de sala, ca in unele sali primul rand nu e asa de aproape de scena cum e la teatrul asta.
    Balconul de la Royal Alexandra e f interesant, e aproape vertical si iti da o sensatie ciudata de ameteala. Te obisnuiesti, dar cand calci prima oara acolo e weird.
    Come From Away se joaca pana spre sfarsit de octombrie, cand poate nu o sa mai fie asa cerere nebuna si or mai lasa din pret. Eu as vrea sa il revad ca mi-a placut f mult.

    1. Haha, nu m-as fi gandit la asta. Mie mi-a placut sa ma uit la ei din primul rand, cred ca a fost prima data. Nu m-au scuipat in cap ­čśé, dar vorba ta, nu se stie data viitoare.
      Eu am fost doar la doua Mirvish pana acum si amandoua erau f mari. Tarragon e f mic. Are numai doua sali cu o capacitate de 300 si ceva de locuri impreuna, dar tot timpul sunt pline, cel putin in wk, ca in timpul saptamanii nu stiu.

      1. Nu stiu exact cate locuri are CAA, dar sigur are mai mult de 300, probabil in jur de vreo 500-600, so mult mai mare decat Tarragon, dar mie mi s-a parut f mic fata de celelalte teatre Mirvish care sunt toate pe la 1500 – 2000. Am fost la celelalte teatre Mirvish inainte de a merge la asta, si am crezut ca si tine, ca toate ale lor sunt mari si cand am intrat in sala la CAA prima data am fost f surprinsa ce mititica e, dar apoi am citit ca teatrul asta a fost creat special pentru piese pentru un public mai restrans.

%d blogeri au apreciat asta: