Meniu Acasă

Prezenta in prezent

Cati a inceput sa emita sunete din ce in ce mai articulate. Ma exprim de parca ar fi unda radio, dar si cuvintele noastre pot articula cel mult sensuri, arareori sensibilitati. Caci cum as putea eu sa descriu in cuvinte ca sa intelegeti pana la capat, cand nici eu nu inteleg, ca au trecut 6 luni de cand a venit Cati pe lume si eu inca ma minunez ca a iesit din mine, desi nu stiu de unde a venit! Ma uit cateodata la ea asa cum se uita ea cateodata la mine. Nu stiu ce-i in mintea ei cand ma fixeaza asa cu privirea, dar si mai putin ce-i in a mea. Noaptea mai ales imi pierd privirile, desi mai degraba mi le atintesc, pe chipul ei si-apoi, urmandu-i liniile trasaturilor, incerc sa mi-o creionez in memorie pentru totdeauna.

N-as vrea sa uit niciodata cum arata cand avea 6 luni si nici faptul ca venirea ei pe lume m-a lasat muta cel putin jumatate de an, ca doar atata a trecut de atunci. N-as vrea sa uit vreodata zambetul ei simpatic, cu gura larg deschisa, fara dinti, manutele ei mici si grase, dar mai ales cum se simte atingerea lor cand si le pune pe obrazul meu, cum se intoarce noaptea catre mine si-mi zambeste prin somn cand o pup pe obrajorii ei moi, cum mi se face dor de ea cand doarme, cum ma face sa rad cand se face ca tuseste, cum imi vine s-o mozolesc si cu pupaturi pe fata ei mozolita cu cartof, cum isi baga, ca sa planga, buza de sus sub cea de jos cand se sperie de vreun zgomot nou si cum si le desprinde intr-un zambet larg cand ma vede ca sunt langa ea si-i spun, pupand-o, ca nu s-a intamplat nimic, cum isi ridica piciorusele pe mine cand o pun la somn ca sa fie sigura ca dorm si eu cu ea, cum isi suge degetul mare de la picior, cum casca cu gura intr-o parte, cum isi arunca jucariile din carut punandu-l pe taica-su sa se duca inapoi sa le caute, cum o duce deja mintea numai la prostii, pe care le ia drept aptitudini si le repeta pana facem si noi, odata cu ea, pe noi de ras.

Dar si cum, cu regret, imi dau seama ca nu mai tin minte ce facea si cum era Cati la doua luni, la trei luni, aproape ca nu mai tin minte ce facea si cum era Cati ieri, caci i se schimba atitudinile si aptitudinile de pe o zi pe alta, cu o rapidirate cu care memoria noastra nu face fata.

Bobi mi-a zis sa tin un jurnal cu fiecare lucru pe care il face pentru prima data. Bucuria pe care ne-o da o simpla miscare pe care ieri n-o facea trebuie sa ramana undeva. L-am intrebat de ce nu il tine el? Mi-a zis ca eu sunt cu jurnalele. Asa e. Intotdeauna am tinut, intr-o forma sau alta, unul, pentru ca niciodata nu mi-a ajuns viata si atat. Mereu am simtit nevoia s-o tintuiesc, s-o tin cumva locului, si am crezut ca scriind despre ce mi se intampla, voi avea mereu o cheie cu care sa deschid cand vreau usa dupa care timpul mi-a incuiat clipele. De data acesta insa, imi dau seama ca un jurnal, la fel ca si pozele pe care i le fac zilnic, nu ma vor ajuta cu nimic. Ma vor face cel mult nostalgica, poate trista dupa clipele care au trecut, sau bucuroasa ca le-am avut, dar nu-mi vor aduce niciodata inapoi fericirea timpului prezent. Pentru prima data imi ajunge viata si atat. Pentru prima data timpul s-a oprit singur in loc, chiar si daca trece.

Categorii:Viata

Francisca

2 răspunsuri

  1. Ce frumos spus! Si ce fericita si norocoasa esti ca ai capacitatea, intelepciunea si abilitatea sa te bucuri de aceste vremuri. Si de cele care vor veni.

  2. ”Ma vor face cel mult nostalgica, poate trista dupa clipele care au trecut, sau bucuroasa ca le-am avut, dar nu-mi vor aduce niciodata inapoi fericirea timpului prezent. Pentru prima data imi ajunge viata si atat. Pentru prima data timpul s-a oprit singur in loc, chiar si daca trece”. Cat de frumos ai spus-o.
    Sa aveti cat mai multe momente de astea. Va imbratisam cu drag, de la distanta!

%d blogeri au apreciat asta: