Meniu Acasă

Cate zile de fericire mai ai?

Daca stii cum sa profiti de ea, vremea din Toronto nici nu-i asa de rea. Vara o rezervi drumetiilor si iesirilor pe-afara, ca slava Domnului, ai unde te duce, hranindu-ti plamanii cu aerul curat al rezervatiilor naturale, iar iarna, stai in casa si iti hranesti sufletul cu praf de carti bune, ca slava Domnului, ai de unde. E adevarat ca mi-ar placea totusi sa traiesc intr-un loc unde nu vremea sa-mi faca programul. Sa fie mereu primavara sau cel mult toamna. In niciun caz vara tot timpul. Aia e ultima varianta pe care as alege-o daca chiar as avea de ales. Sa nu fie nevoie sa folosesc niciodata aerul conditionat si nici caldura, sa nu ma imbrac nici prea gros, nici prea subtire, sa fie multa vegetatie si din cand in cand ploi. Uite-asa as vrea sa mor.

Dar lasand asta de-o parte ca nu am intrat pe blog sa va plictisesc cu situatia meteo, vreau sa va informez ca tocmai am halit fara remuscare, adica dintr-o muscare, o gogoasa cu zahar. Stiti cine a inventat gaura gogoasei? O femeie pe nume Elizabeth Gregory, in 1847. Am aflat si eu asta din cartea pe care tocmai am terminat-o si careia incerc sa-i dedic acum o recenzie sau macar sa spun de ce mi-a placut. Ca mi-a placut mult de tot. Cat 100 Days of Happiness.

gogoasa

100 Days of Happiness si o gogoasa

O carte care m-a facut si sa rad si sa plang pentru ca subiectul e trist, dar cartea e scrisa cu umor. Subiectul e greu, dar e totusi o carte usoara. Nu as cataloga-o ca lectura de Nobel, ba mai degraba de Hollywood, dar daca as mai avea cateva luni de trait, probabil ca intr-o zi as putea sa citesc cartea aceasta fara sa consider ca mi-am irosit timpul.

Altfel decat stim ca e normal, dar si pentru ca subiectul e de asa natura, aflam inca din primele pagini si despre ce e vorba in cartea aceasta si cum se va termina. Este marturia, imi plac marturiile, chiar si cand sunt fictionale, a lui Lucio Battistini, un barbat de 40 de ani dignosticat cu cancer in faza terminala, caruia nu i se mai dau decat cateva luni de trait. El decide sa fie 100 de zile. Nu va astepta ca „buddy Fritz”, cum isi alinta el, cu ironie, boala, sa-si bata joc de el si sa-l umileasca mai ales in fata copiilor lui, ci va apela la o clinica de sinucidere asistata in Elvetia, desi actiunea are loc in Italia, unde isi va curma viata, sau ce-a mai ramas din ea, in fix cea de-a 100 zi de la momentul in care afla.

Daca finalul il stim deja, interesant ramane de vazut ce va face acest om pe ultima lui suta de…zile. Isi va vinde casa si va pleca in cea mai lunga vacanta exotica pe care a visat-o mereu, dar niciodata n-a putut sa si-o ia? Isi va parasi nevasta si copiii si va trai liber de orice obligatie, cat mai departe de lume? Astfel incercam sa-i anticipez faptele, suprinsa insa, si de aceea si iubind aceasta carte, ca nimic din toate acestea. Dimpotriva, motivul pentru care nu se va impaca pana in ultima clipa cu moartea nu are legatura cu el. Ci cu cei pe care ii lasa in urma. Familia. Sotia si cei doi copii ai lor. Daca ar fi fost singur probabil ca ar fi intampinat moartea in erectie, dar faptul ca moartea il va duce departe de copiii lui ii este imposibil de acceptat. Eu il inteleg. Mie mi se face dor de Cati si daca doarme mai mult de doua ore. Nu de putine ori in ultima vreme m-am gandit ca daca voiam vreodata sa mor linistita, nu trebuia sa fac copii.

Spre finalul cartii, si tocmai pentru ca ii stiam sfarsitul, atasandu-ma atat de mult de acest Lucio Battistini, incercam sa-i prelungesc viata alaturi de ai sai amanand citirea ultimelor doua capitole. M-am implicat foarte mult emotional si de aceea, exact ca atunci cand te trezesti dintr-un cosmar si te bucuri ca nu a fost decat un vis, asa am rasuflat eu la final usurata ca nu-i decat o carte.

Daca vreti sa puneti ceva tare pe facebook, de sa le stea tuturor like-ul in loc, luati-o pe asta: „The important thing is to make sure when death comes, it finds us still alive”. 100 Days of Happiness, Fausto Brizzi.

Categorii:Ce-am mai citit

Etichetat ca:

Francisca

2 răspunsuri

  1. Asa imi doream si eu nu demult. Sa traiesc intr-un loc cu o clima intre primavara si vara tot timpul anului. Acum 6 ani am intilnit in Aruba un elvetian care se stabilise acolo cu 7 ani inainte de a il cunoaste eu si care mi-a spus: „what I miss the most is the change of seasons”. De atunci, de cite ori se schimba anotimpurile imi amintesc de el si tot de atunci mi-a slabit convingerea ca mi-ar place sa traiesc intr-un loc cu un singur anotimp.

  2. Visual meu dintotdeauna a fost sa locuiesc la malul marii sau oceanului, cu vara permanenta, sa fac Craciunul in costum de baie pe plaja. =)) Eh, am ajuns, in schimb, sa „ma bucur” aproape zilnic de… ploaie! =))

%d blogeri au apreciat asta: